Atunci când auziți despre „cloud”, „cloud computing” sau stocarea în „cloud”, fiți liniștiți: nu se întâmplă nimic pe nesimțite!
Mai simplu, atunci când ceva este în „cloud”, înseamnă că este stocat pe servere accesate prin internet, în loc de „la sediu”. Găzduirea în „cloud” oferă resurse de calcul la cerere – totul de la aplicații, software, baze de date – care rulează pe serverele respective, foarte adesea localizate în centre de date.
Se poate înțelege bine ce este „cloud” dacă se menționează cinci caracteristici esențiale:
Autoservire la cerere: Utilizatorii pot accesa resurse în „cloud” (precum putere, stocare și rețea de procesare) atunci când au nevoie, printr-o interfață, fără a fi nevoie de interacțiunea umană cu furnizorul de servicii.
Acces la rețeaua extinsă: Aceste resurse de tip „cloud computing” se pot accesa prin rețea prin intermediul unor mecanisme și platforme standard, precum telefoane mobile, tablete, laptopuri și stații de lucru.
Partajarea resurselor: Este esențială pentru scară și pentru servicii eficiente din punctul de vedere al costurilor. Resursele de calcul sunt alocate și realocate dinamic în funcție de cerere și deservesc consumatori multipli.
Elasticitate rapidă: Utilizatorii pot accesa mai multe resurse atunci când au nevoie de acestea și le pot înapoia atunci când nu mai au nevoie de acestea, deoarece resursele sunt provizionate și eliberate în mod elastic.
Serviciu cuantificat: Utilizatorii nu plătesc decât pentru ceea ce utilizează sau rezervă pe măsură ce au nevoie – nu se plătesc dacă nu se folosesc. Utilizarea resurselor este monitorizată, cuantificată și raportată transparent pe baza utilizării, ca oricare altă utilitate.
„Cloud computing” este tehnologie „ca serviciu: vă folosiți de resurse de la distanță la cerere pe internetul deschis, creșteți și vă reduceți în funcție de cererile dumneavoastră și plătiți ceea ce utilizați. Acest model revoluționar a modificat modul în care accesăm serviciile de calcul, ajutând organizațiile să devină mai agile în răspunsul la modificările de pe piață.
Evoluția „cloud computing”
„Cloud computing” este urmarea evoluției tehnologiei de stocare. Denumirea de „cloud computing” a fost inspirată de simbolul norului folosit adesea pentru a reprezenta internetul în grafice și diagrame.
Odată cu „cloud computing”, localizarea furnizorului de servicii, hardware și sistemul de operare de bază sunt irelevante, de obicei, pentru utilizator. t
Am început să auzim despre „cloud” la începutul anilor 2000, însă noțiunea de „calcul ca serviciu” există încă din anii 1950 de când Unisys (UNIVAC computer), International Business Machines Corporation (IBM) și alte întreprinderi au început să producă computere enorme și scumpe cu o putere de procesare de nivel ridicat pentru întreprinderi importante și pentru laboratoarele de cercetare ale guvernelor. Din cauza costului de achiziție, de operare și de întreținere al computerelor de mare viteză și capacitate de stocare, organizațiile și instituțiile nu-și puteau permite câte unul pentru fiecare utilizator, prin urmare a început să prindă contur partajarea resurselor sau „folosirea pe intervale divizate”.
Întreprinderile închiriau un computer de mare viteză și capacitate de stocare pe intervale de timp. În 1959 computerul 1401 de la IBM se închiria cu 8 000 de dolari SUA pe lună (primele computere IBM erau aproape mereu închiriate mai curând decât vândute), iar în 1964, cel mai mare computer S/360 de la IBM costa mai multe milioane de dolari.
Cu ajutorul unor „terminale comunicaționale” al căror unic scop era să permită accesul la computere de mare viteză și capacitate de stocare, mai mulți utilizatori puteau accesa același strat de stocare a datelor și aceeași putere CPU de la orice terminal.
Mașinile virtuale
În anii 1970, IBM a lansat un sistem de operare care permitea instalarea mai multor sisteme virtuale sau „mașini virtuale” (VM) pe un computer de mare viteză și capacitate de stocare, ceea ce a dus accesul comun la o astfel de unitate centrală de procesare la nivelul următor. Medii de calcul multiple distincte puteau funcționa în același harware fizic.
Pentru a explica ce este o mașină virtuală, vom furniza un exemplu pe care este posibil să-l fi întâlnit: rularea de software incompatibil. Cu câțiva ani în urmă, înainte de explozia aplicațiilor, software proiectat pentru Windows, precum Microsoft Office, nu rula pe un Mac. Dacă ați fi dorit să utilizați aplicațiile respective pe un Mac, puteați utiliza Apple Bootcamp pentru a dedica o partiție de pe HDD pentru instalarea Windows astfel încât să puteți rula Office. Ați fi avut efectiv două computere într-unul singur, unul care ar fi rulat Windows, iar celălalt Mac OS. Cu toate acestea, doar un singur sistem de operare putea rula odată, deci era necesară restartarea Mac-ului pentru a face trecerea de la macOS la Windows. În prezent există software care vă permite să rulați ambele SO în paralel, fără a fi necesară rebootarea.
Atunci când există mașini virtuale este ca atunci când există mai multe computere într-unul singur. Pe fiecare mașină virtuală poate fi instalat sistemul de operare necesar de către fiecare utilizator (precum Microsoft Windows, macOS, Linux) și operează ca și cum ar avea resursele sale (memorie, CPU, HDD și rețele) – chiar dacă acestea sunt partajate. Acest fapt se numește virtualizare și a fost un catalizator nemaipomenit pentru multe dintre evoluțiile importante din domeniul comunicațiilor și al calculului. De asemenea, este principiala tehnologie care permite „cloud computing”.
Aspectul cel mai important este că ceea ce se întâmplă într-o mașină virtuală nu le afectează pe celelalte. De exemplu, dacă o mașină virtuală este compromisă (infectată de un virus sau un program malware), celelalte nu sunt afectate.
Virtualizarea serverelor
Până nu recent, hardware fizic era destul de scump. Internetul devenind din ce în ce mai accesibil, iar costurile hardware reducându-se, mai mulți utilizatori și-au putut permite să-și achiziționeze propriile servere dedicate. Pentru creșterea viabilității costurilor de hardware, și serverele au fost virtualizate cu ajutorul acelorași tipuri de funcționalitate oferită de sistemul de mașini virtuale explicat mai sus.
Problema era acum diferită: un server putea fi bun pentru funcții de bază, însă nu suficient de bun pentru a furniza resursele necesare pentru o sarcină extrem de solicitantă. Această situație a condus la o schimbare de optică: de la împărțirea costurilor pentru servere scumpe, pentru a le partaja, la combinarea serverelor accesibile, și așa s-a născut conceptul de „virtualizare în cloud”.
Un program software denumit hipervizor instalat pe mai multe servere fizice permite vizualizarea resurselor și alocarea acestora ca și cum ar exista într-un singur server fizic. Tehnologii foloseau terminologie precum „utility computing” și „cloud computing” atunci când se refereau la această vizualizare. În aceste medii de „cloud computing”, creșterea „cloud” era simplă. Tehnologii puteau adăuga un nou server fizic în sala serverelor și-l puteau configura pentru a deveni parte a sistemului.
Pe măsură ce s-au dezvoltat tehnologiile și hipervizorii, întreprinderile au dorit ca avantajele „cloud” să fie la îndemâna utilizatorilor lipsiți de resurse proprii. Pentru utilizatori este ușor să rezerve și să anuleze servicii de tip „cloud” și, de asemenea, este simplu pentru întreprinderi să furnizeze servicii de „cloud” pentru a îndeplini aceste comenzi: se face aproape instantaneu.
Modelul „plătești pe măsură ce consumi” permite instituțiilor, întreprinderilor și dezvoltatorilor individuali să plătească pentru resursele de calcul „pe măsură ce și atunci când le utilizează, exact ca unitățile de electricitate”. Aceasta este cheia pentru tehnologia modernă de tip „cloud computing” din zilele noastre.
